Tangente la Honkadori

Deși nu în forma clasică a unor tanka, poemele lui Octavian Mareș sînt replici la poemele din volumul Amici de o clipă (linkul trimite la volumul aflat în BIBLIOTECA ROMANIAN KUKAI)  al autoarei Vali Iancu.

*

Motto

un flutur hoinar

mi s-a lăsat pe umăr -

amici de-o clipă

Vali Iancu

Aceste haikuuri s-au născut dintr-o dezamagire. Amici de-o clipă este titlul cărţii de poeme al autoarei Vali Iancu, împrumutat nu întâmplător. Restul e poveste.

dezamăgire -

tăcerea amiciţiei

zborul rândunicii

regina nopţii -

dormim în parfumul ei

amici de-o clipă

surprinsă-n crâng

căprioara dispare -

amici de-o clipă

în noaptea neagră

lumina fulgerului -

amici de-o clipă

ram cu chiciură

străluceşte-n noapte -

amici de-o clipă

în întuneric

lumânarea se stinge -

amici de-o clipă

nemişcând palma

un fluture se-aşează -

amici de-o clipă

privind ţoiul gol

chefliul dezamăgit -

amici de-o clipă

amici de-o clipă -

cărările pierdute-n

desiş de codru

frate cu dracul

până va trece puntea -

amici de-o clipă

Post Motto

de ce ai apărut -

parfumul florilor de tei

risipindu-se

It's a long way to... Honkadori

Omul este, în sensul bun, dezirabil, de fiinţă flexibilă şi perfectibilă, o făptură care se învoieşte cu ceea ce este (el şi lumea) pentru ca acţiunea lui să nu fie în van. Greşeşte şi învaţă din greşeală. Află că socoteala din tîrg e alta decît cea de acasă şi înţelege că asta impune exigenţe suplimentare pe care vrînd, nevrînd, uşor, uşor le interiorizează.

Veleitarul are probleme de resurse. Capacitatea, dotarea, talentul său nu sînt pe măsura pretenţiilor pe care le emite. El revendică drepturi, merite, privilegii fără să-şi evalueze corect resursele. Mai precis, fără să vrea să ştie cu adevărat cine şi ce este, ce dovedeşte clipă de clipă şi ce ar putea să facă în caz că s-ar strădui cît de cît pentru asta. În cele mai multe cazuri este evident vorba doar de afişare: aere de superioritate, ifose.

Veleitarul este caracterizat deci de o opinie exagerată în legătură cu meritele proprii, însoţită de dorinţa ambiţioasă ca această opinie să fie adoptată şi de alte persoane. Este un înfumurat, pretenţiile lui sînt inconsistente ca fumul – nejustificate şi deşarte. Nejustificate pentru că nu au un temei în înzestrarea lui şi deşarte pentru că n-au cum să se împlinească. Şi asta şi pentru că veleitarul nu foloseşte pentru a se impune motorul, ci doar claxonul.

Veleitarul este doar un ambiţios. Ambiţia este o dorinţă mai intensă, mai puternică de a realiza ceva. Ea riscă însă mereu să fie deturnată de la o realizare autentică (fapte, producţie, creaţie, împlinire umană) şi deturnată către parvenire, către vînarea onorurilor şi gloriei facile.

Veleitarul este suficient şi satisfăcut. El nu ţine să afle cine este, ci să-şi ateste şi să-şi impună suficienţa drept autoritate, merit, valoare. Ambiţia lui nu este să fie cu adevărat (străduindu-se pentru asta), ci să se dea şi să fie luat drept ceea ce de fapt nu este şi nici nu poate fi vreodată.

*

Stops, Nicu Stopel, Begheuţă etc. este un veleitar sadea. Crede cu tărie în ambîţul său. Şi nici nu-i trece prin cap să-şi evalueze prestaţia, dotarea, talentul, competenţa. Necum să facă vreun efort pentru a-şi îmbunătăţi realmente performanţa. Ştie că, prin definiţie, nu este un civil oarecare. Iată că o şi spune într-un comentariu aiuritor, aruncat ca nuca-n perete:

VASILIU, NIKOLIȚOV, MOLDOVAN & STOPS = CAREUL DE AȘI al HAIKU-lui românesc. Dacă-l adaugăm pe maiorul în rezervă din Cobadin, Codrescu parcă...  batem CACEALMAUA !!

Stops este ofiţer în rezervă, ca şi cei enumeraţi de el mai sus. Un careu de cinci aşi (e posibil ca unul să fi fost subtilizat din mînecă). Cacealmaua sînt toţi ceilalţi. Autorii fără grade. O gîndire, evident, înfierbîntată. Poate de caniculă. A umblat fără caschetă.

*

        De cînd a apărut printre participanţii la ROMANIAN KUKAI, m-a tot înghesuit cu producţiile lui. Bănuiesc că şi pe alţii. Caricaturile sînt desene puerile şi răsuflate, care, evadate din gazeta de perete a unităţii militare în care şi-a făcut serviciul, umplu acum fiţuicile de provincie editate de alţi veleitari. Textele sînt compuneri cu cît mai rudimentare şi mai necioplite, cu atît mai vulgare şi mai agresive.

        Haiku-urile... jenante, făcute parcă dinandins cu o tematică stupid deplasată: apropouri politice, patriotarde, sexuale, fără şanse de vot din partea celor cît de cît dedulciţi la ce înseamnă haiku-ul. Are 28 de participări la RK. La majoritatea a obţinut 0 puncte. La cîteva 1 punct. Sînt şi vreo patru între 4 şi 8 puncte. Se vede că, dacă ar dori cu adevărat să afle ce-i cu haiku-ul şi să exerseze cu răbdare şi exigenţă, ar putea ajunge şi printre primii 6.

        Dar de ce s-o facă? Nu e mai simplu să te umfli-n pene făcînd pe justiţiarul? S-a profilat pe plagiat. Nu vrea să ştie că tradiţia haiku-ului este altfel orientată şi nu vînează plagiatul ci este încîntată de a constata variaţia aluzivă, improvizaţia pe teme cu cît mai vechi cu atît mai tentante. Nu catadicseşte să înţeleagă măcar că originalitatea în haiku constă într-o uşoară abatere de la expresii care la urma urmei sînt folosite de oricine zi de zi, nefiind proprietatea vreunui vorbitor unic.

Nu şi nu. E mai rentabil să se urce în înaltul cerului şi să se prăvălească, precum fulgerul lui Jupiter, fără paraşuta de siguranţă, peste vreo victimă închipuită. Presupun însă că e obişnuit cu cucuiele.

De data asta cel plagiat este chiar maestrul sTOPs (observaţi ortografierea care arată că dînsul este piscul).

jandarmi forfotesc

porumbul nalt românesc –

un alt MIG rusesc

Aluzia este cunoscută. Forma însă este în acelaşi timp patriotardă şi uşor xenofobă. Vezi bine, păpuşoiul (avuţia naţională) e nalt şi zvelt şi forfota jandarmilor îl pîngăreşte. Ruşii fac doar lucruri de nimic, care-s menite prăbuşirii. Sigur că te poţi gîndi şi la faptul că aparatele-s prea vechi şi nu au mai fost reparate. Sau că sînt manevrate de români. Şi atunci vinovăţia pentru forfota-n porumb se mai împarte.

        Autorul s-a autoplagiat, trimiţînd la patru concursuri, în anii 2010-2011, variante ale poemului de mai sus. Aluziile la confruntarea inegală între români şi ruşi au fost abandonate. În schimb, s-a introdus căutarea cutiei negre (jet black box). În felul ăsta, poemul a căpătat mai multă universalitate, oriunde cade un avion, şi ele cad mai degrabă pe cîmpuri (unele cu porumb), este căutată cutia neagră. Porumbul nu mai e înalt şi căutarea nu mai e forfotă. Aluziile bătăioase s-au temperat.

lightening bug’s help

foot soldiers browsing cornfield –

jet black box

Totuşi, intenţia poemului este minoră. Ultimul vers explică de ce frunzăresc soldaţii porumbul. Deşi a înţeles să lucreze asupra poemului şi să-l îmbunătăţească, Stops nu recunoaşte că poemul putea fi îmbunătăţit în continuare şi-l acuză pe autorul poemului de mai jos de plagiat:

fluture în zbor –

soldaţii caută prin lan

cutia neagră

Să analizăm poemul. Soldaţii caută prin lan cutia neagră este o propoziţie de-a dreptul banală care, în circumstanţele prăbuşirii unui avion, poate fi rostită de orice reporter, de oficialii prezenţi la faţă locului, de eventualii gură-cască aflîndu-se în treabă. Este îndoielnic că cineva ar putea să creadă că este o rostire originală pe care o poate breveta pentru a avea unicitatea drepturilor de autor asupra ei. Chiar dacă ar fi fost primul care a folosit-o într-un haiku. Într-un fel, ea concentrează totuşi şi prescurtează în numai două versuri ceea ce Stops spunea în trei.

        Cu numai două versuri, poemul era evident neterminat. Şi admitea un al treilea care să fie o imagine din alt univers al discursului. Pînă acum se evoca doar un avion prăbuşit şi evenimentele ulterioare care încercau să afle cauza căderii. Fluturele în zbor este o îmbogăţire serioasă a informaţiei şi cantitativ, dar mai ales calitativ. Poemul care scăpase de meschinăria ruso-română şi de închiderea pe un eveniment breaking news, saltă acum în orizontul unui  haiku veritabil, cu două imagini diferite şi contrastante: un zbor efectiv şi o prăbuşire, un organism minuscul de o uluitoare complexitate şi o grămadă uriaşă de metal fumegînd, o fiinţă vie şi potentă şi o maşinărie în ruină irecuperabilă.

        Un autor de haiku adevărat, ceea ce-i urez şi lui Stops să devină, i-ar fi mulţumit lui Cezar Florin Ciobîcă pentru colaborarea la finalizarea poemului său neterminat. Deşi ultimul poem are ca punct de plecare, conform tematicii săptămînale, fluturele şi nu vreun MIG dubios. Şi, în felul ăsta, a avut şansa să nu se mai încurce prin porumbul românesc.

         

       

L-am prins

L-am prins

        Cred că titlul de mai sus surprinde atitudinea celui ce se grăbeşte să acuze pe cineva de plagiat. Se grăbeşte pentru că i se pare legitim să taxeze cu severitate orice asemănare între două poeme ca pe o infracţiune ce trebuie sancţionată imediat. Graba ţine, într-o proporţie poate mai mare decît relevanţa asemănărilor, de faptul că denunţătorul este montat. Adică aţîţat, dornic să-l arate cu degetul pe autor şi să-l ia de guler. Mai ales dacă autorul îi e superior şi îl invidiază sau dacă poemul lui a cîştigat vreun premiu şi e apreciat, vezi bine, pe nedrept.

        Plagiatul este reproducere identică sau copiere a originalului. Faptul, deşi se poate întîmpla şi fără intenţie, este evident pentru oricine este de bună credinţă. Inclusiv pentru făptuitor, chiar dacă a făcut-o fără să vrea. Identitatea nu mai poate fi infirmată. Circumstanţele favorabile, ca neştiinţa şi lipsa de intenţie, nu mai funcţionează. Nu vorbesc însă de vreo sancţionare a faptului ci de simpla şi irefutabila lui diagnosticare. Cel care a scris un poem identic cu un altul mai vechi, chiar dacă l-a scris independent şi în necunoştinţă de cauză, trebuie să recunoască fără drept de apel întîietatea celuilalt. Dar asta în caz de identitate cvasiperfectă. Dacă dăm la o parte acuza de furt, rămîne totuşi valabilă lipsa totală de originalitate, din moment ce noul poemul nu aduce nimic în plus faţă de cel vechi.

        Cel mai adesea însă acuzele de plagiat se fac pentru asemănări care sînt departe de vreo reproducere identică. Avînd în vedere  situaţia specială a haiku-ului – scurtimea lui, genul aparte al experienţei, recuzita relativ limitată, notaţia lipsită de ornamente stilistice şi foarte apropiată de expresia albă a procesului verbal, existenţa procedeului legitim de compunere prin variaţie aluzivă numit honkadori – cred că etichetarea drept plagiat a unui poem asemănător trebuie să fie abandonată în favoarea unei atitudini mai flexibile şi a unei analize mai relaxate şi mai înţelegătoare a celor două poeme în cauză.

        Honkadori este şi un omagiu al poemului unui maestru sau al unui poem de valoare, în marginea şi în contextul căruia este compus noul poem. Valoarea lui specială este cu atît mai evidentă cu cît cele două poeme sînt prezente împreună sub ochii cititorului. Asemănările şi diferenţele sînt resimţite cu ambele poeme în faţă. Nu mai e nevoie nici măcar să fie subliniate fragmentele preluate – citate sau marcate cu alte caractere.

        Acelaşi lucru îl poate face şi autorul care include în poemul lui fragmente din alt poem nu tot atît de cunoscut. Marcarea fragmentelor, chiar dacă vechiul poem nu este alăturat celui nou, funcţionează atît ca indicînd aluzia (la întregul poem din care au fost desprinse), cît şi ca un mod onest de a arăta că ele nu îţi aparţin. Dacă noul poem este bine făcut aluzia aduce totdeauna un plus de valoare, la semnificaţia poemului actual adăugîndu-se şi cea a poemului pe care-l citează, care intră astfel în dialog cu el.

        Dar nu asemenea poeme vizează acuza de plagiat. Asemănările găsite de acuzator nu sînt în niciun fel evidenţiate (formal) de autor. Şi impresia pe care mizează acuzatorul este că autorul le-a ascuns cu premeditare, cu o intenţie frauduloasă.      E posibil ca aceste asemănări să fie de-a dreptul frapante, deşi autorul n-a avut cunoştinţă de celălalt poem. E posibil ca autorul să ştie de celălalt poem, dar să nu considere că aceste asemănări sînt cu adevărat relevante pentru a putea fi acuzat de plagiat.

        Dacă dăm însă la o parte intenţia de fraudă şi analizăm asemănările şi valoarea celor două poeme, putem găsi un criteriu simplu pentru a salva poemele bune de o astfel de acuză. Şi anume, dacă poemul nou este mai complex, mai bogat în sugestii, mai subtil, atunci, evident, el are un plus de originalitate faţă de cel vechi. Îi seamănă prin unele lucruri, dar îl depăşeşte ca valoare prin faptul că a găsit cum, folosind cuvinte sau expresii, tema sau structura vechiului poem, să-i depăşească intenţiile şi să-l îmbunătăţească.

        De trei astfel de cazuri m-am ocupat în textele: Îmbunătăţire şi O acuză pripită şi nedreaptă. De obicei, în cazul în care astfel de asemănări sînt sesizate şi date în vileag, puţini autori vor recunoaşte că au cunoscut poemul anterior din care să se fi inspirat. Şi asta tocmai pentru că suspiciunea este prea aspru formulată. În loc să se disculpe prin faptul că în poemul lor există originalitate şi valoare, chiar mai mare decît în poemul originar, preferă să nu recunoască faptul că s-ar fi inspirat din poemul respectiv. Asta dacă au făcut-o, dar dacă n-au făcut-o şi asemănarea vine doar dintr-o experienţă (luată în sensul cel mai larg) comună? Citiţi şi: Intertextualitate şi O introducere în deja-ku.