It's a long way to... Honkadori

Omul este, în sensul bun, dezirabil, de fiinţă flexibilă şi perfectibilă, o făptură care se învoieşte cu ceea ce este (el şi lumea) pentru ca acţiunea lui să nu fie în van. Greşeşte şi învaţă din greşeală. Află că socoteala din tîrg e alta decît cea de acasă şi înţelege că asta impune exigenţe suplimentare pe care vrînd, nevrînd, uşor, uşor le interiorizează.

Veleitarul are probleme de resurse. Capacitatea, dotarea, talentul său nu sînt pe măsura pretenţiilor pe care le emite. El revendică drepturi, merite, privilegii fără să-şi evalueze corect resursele. Mai precis, fără să vrea să ştie cu adevărat cine şi ce este, ce dovedeşte clipă de clipă şi ce ar putea să facă în caz că s-ar strădui cît de cît pentru asta. În cele mai multe cazuri este evident vorba doar de afişare: aere de superioritate, ifose.

Veleitarul este caracterizat deci de o opinie exagerată în legătură cu meritele proprii, însoţită de dorinţa ambiţioasă ca această opinie să fie adoptată şi de alte persoane. Este un înfumurat, pretenţiile lui sînt inconsistente ca fumul – nejustificate şi deşarte. Nejustificate pentru că nu au un temei în înzestrarea lui şi deşarte pentru că n-au cum să se împlinească. Şi asta şi pentru că veleitarul nu foloseşte pentru a se impune motorul, ci doar claxonul.

Veleitarul este doar un ambiţios. Ambiţia este o dorinţă mai intensă, mai puternică de a realiza ceva. Ea riscă însă mereu să fie deturnată de la o realizare autentică (fapte, producţie, creaţie, împlinire umană) şi deturnată către parvenire, către vînarea onorurilor şi gloriei facile.

Veleitarul este suficient şi satisfăcut. El nu ţine să afle cine este, ci să-şi ateste şi să-şi impună suficienţa drept autoritate, merit, valoare. Ambiţia lui nu este să fie cu adevărat (străduindu-se pentru asta), ci să se dea şi să fie luat drept ceea ce de fapt nu este şi nici nu poate fi vreodată.

*

Stops, Nicu Stopel, Begheuţă etc. este un veleitar sadea. Crede cu tărie în ambîţul său. Şi nici nu-i trece prin cap să-şi evalueze prestaţia, dotarea, talentul, competenţa. Necum să facă vreun efort pentru a-şi îmbunătăţi realmente performanţa. Ştie că, prin definiţie, nu este un civil oarecare. Iată că o şi spune într-un comentariu aiuritor, aruncat ca nuca-n perete:

VASILIU, NIKOLIȚOV, MOLDOVAN & STOPS = CAREUL DE AȘI al HAIKU-lui românesc. Dacă-l adaugăm pe maiorul în rezervă din Cobadin, Codrescu parcă...  batem CACEALMAUA !!

Stops este ofiţer în rezervă, ca şi cei enumeraţi de el mai sus. Un careu de cinci aşi (e posibil ca unul să fi fost subtilizat din mînecă). Cacealmaua sînt toţi ceilalţi. Autorii fără grade. O gîndire, evident, înfierbîntată. Poate de caniculă. A umblat fără caschetă.

*

        De cînd a apărut printre participanţii la ROMANIAN KUKAI, m-a tot înghesuit cu producţiile lui. Bănuiesc că şi pe alţii. Caricaturile sînt desene puerile şi răsuflate, care, evadate din gazeta de perete a unităţii militare în care şi-a făcut serviciul, umplu acum fiţuicile de provincie editate de alţi veleitari. Textele sînt compuneri cu cît mai rudimentare şi mai necioplite, cu atît mai vulgare şi mai agresive.

        Haiku-urile... jenante, făcute parcă dinandins cu o tematică stupid deplasată: apropouri politice, patriotarde, sexuale, fără şanse de vot din partea celor cît de cît dedulciţi la ce înseamnă haiku-ul. Are 28 de participări la RK. La majoritatea a obţinut 0 puncte. La cîteva 1 punct. Sînt şi vreo patru între 4 şi 8 puncte. Se vede că, dacă ar dori cu adevărat să afle ce-i cu haiku-ul şi să exerseze cu răbdare şi exigenţă, ar putea ajunge şi printre primii 6.

        Dar de ce s-o facă? Nu e mai simplu să te umfli-n pene făcînd pe justiţiarul? S-a profilat pe plagiat. Nu vrea să ştie că tradiţia haiku-ului este altfel orientată şi nu vînează plagiatul ci este încîntată de a constata variaţia aluzivă, improvizaţia pe teme cu cît mai vechi cu atît mai tentante. Nu catadicseşte să înţeleagă măcar că originalitatea în haiku constă într-o uşoară abatere de la expresii care la urma urmei sînt folosite de oricine zi de zi, nefiind proprietatea vreunui vorbitor unic.

Nu şi nu. E mai rentabil să se urce în înaltul cerului şi să se prăvălească, precum fulgerul lui Jupiter, fără paraşuta de siguranţă, peste vreo victimă închipuită. Presupun însă că e obişnuit cu cucuiele.

De data asta cel plagiat este chiar maestrul sTOPs (observaţi ortografierea care arată că dînsul este piscul).

jandarmi forfotesc

porumbul nalt românesc –

un alt MIG rusesc

Aluzia este cunoscută. Forma însă este în acelaşi timp patriotardă şi uşor xenofobă. Vezi bine, păpuşoiul (avuţia naţională) e nalt şi zvelt şi forfota jandarmilor îl pîngăreşte. Ruşii fac doar lucruri de nimic, care-s menite prăbuşirii. Sigur că te poţi gîndi şi la faptul că aparatele-s prea vechi şi nu au mai fost reparate. Sau că sînt manevrate de români. Şi atunci vinovăţia pentru forfota-n porumb se mai împarte.

        Autorul s-a autoplagiat, trimiţînd la patru concursuri, în anii 2010-2011, variante ale poemului de mai sus. Aluziile la confruntarea inegală între români şi ruşi au fost abandonate. În schimb, s-a introdus căutarea cutiei negre (jet black box). În felul ăsta, poemul a căpătat mai multă universalitate, oriunde cade un avion, şi ele cad mai degrabă pe cîmpuri (unele cu porumb), este căutată cutia neagră. Porumbul nu mai e înalt şi căutarea nu mai e forfotă. Aluziile bătăioase s-au temperat.

lightening bug’s help

foot soldiers browsing cornfield –

jet black box

Totuşi, intenţia poemului este minoră. Ultimul vers explică de ce frunzăresc soldaţii porumbul. Deşi a înţeles să lucreze asupra poemului şi să-l îmbunătăţească, Stops nu recunoaşte că poemul putea fi îmbunătăţit în continuare şi-l acuză pe autorul poemului de mai jos de plagiat:

fluture în zbor –

soldaţii caută prin lan

cutia neagră

Să analizăm poemul. Soldaţii caută prin lan cutia neagră este o propoziţie de-a dreptul banală care, în circumstanţele prăbuşirii unui avion, poate fi rostită de orice reporter, de oficialii prezenţi la faţă locului, de eventualii gură-cască aflîndu-se în treabă. Este îndoielnic că cineva ar putea să creadă că este o rostire originală pe care o poate breveta pentru a avea unicitatea drepturilor de autor asupra ei. Chiar dacă ar fi fost primul care a folosit-o într-un haiku. Într-un fel, ea concentrează totuşi şi prescurtează în numai două versuri ceea ce Stops spunea în trei.

        Cu numai două versuri, poemul era evident neterminat. Şi admitea un al treilea care să fie o imagine din alt univers al discursului. Pînă acum se evoca doar un avion prăbuşit şi evenimentele ulterioare care încercau să afle cauza căderii. Fluturele în zbor este o îmbogăţire serioasă a informaţiei şi cantitativ, dar mai ales calitativ. Poemul care scăpase de meschinăria ruso-română şi de închiderea pe un eveniment breaking news, saltă acum în orizontul unui  haiku veritabil, cu două imagini diferite şi contrastante: un zbor efectiv şi o prăbuşire, un organism minuscul de o uluitoare complexitate şi o grămadă uriaşă de metal fumegînd, o fiinţă vie şi potentă şi o maşinărie în ruină irecuperabilă.

        Un autor de haiku adevărat, ceea ce-i urez şi lui Stops să devină, i-ar fi mulţumit lui Cezar Florin Ciobîcă pentru colaborarea la finalizarea poemului său neterminat. Deşi ultimul poem are ca punct de plecare, conform tematicii săptămînale, fluturele şi nu vreun MIG dubios. Şi, în felul ăsta, a avut şansa să nu se mai încurce prin porumbul românesc.

         

       

L-am prins

L-am prins

        Cred că titlul de mai sus surprinde atitudinea celui ce se grăbeşte să acuze pe cineva de plagiat. Se grăbeşte pentru că i se pare legitim să taxeze cu severitate orice asemănare între două poeme ca pe o infracţiune ce trebuie sancţionată imediat. Graba ţine, într-o proporţie poate mai mare decît relevanţa asemănărilor, de faptul că denunţătorul este montat. Adică aţîţat, dornic să-l arate cu degetul pe autor şi să-l ia de guler. Mai ales dacă autorul îi e superior şi îl invidiază sau dacă poemul lui a cîştigat vreun premiu şi e apreciat, vezi bine, pe nedrept.

        Plagiatul este reproducere identică sau copiere a originalului. Faptul, deşi se poate întîmpla şi fără intenţie, este evident pentru oricine este de bună credinţă. Inclusiv pentru făptuitor, chiar dacă a făcut-o fără să vrea. Identitatea nu mai poate fi infirmată. Circumstanţele favorabile, ca neştiinţa şi lipsa de intenţie, nu mai funcţionează. Nu vorbesc însă de vreo sancţionare a faptului ci de simpla şi irefutabila lui diagnosticare. Cel care a scris un poem identic cu un altul mai vechi, chiar dacă l-a scris independent şi în necunoştinţă de cauză, trebuie să recunoască fără drept de apel întîietatea celuilalt. Dar asta în caz de identitate cvasiperfectă. Dacă dăm la o parte acuza de furt, rămîne totuşi valabilă lipsa totală de originalitate, din moment ce noul poemul nu aduce nimic în plus faţă de cel vechi.

        Cel mai adesea însă acuzele de plagiat se fac pentru asemănări care sînt departe de vreo reproducere identică. Avînd în vedere  situaţia specială a haiku-ului – scurtimea lui, genul aparte al experienţei, recuzita relativ limitată, notaţia lipsită de ornamente stilistice şi foarte apropiată de expresia albă a procesului verbal, existenţa procedeului legitim de compunere prin variaţie aluzivă numit honkadori – cred că etichetarea drept plagiat a unui poem asemănător trebuie să fie abandonată în favoarea unei atitudini mai flexibile şi a unei analize mai relaxate şi mai înţelegătoare a celor două poeme în cauză.

        Honkadori este şi un omagiu al poemului unui maestru sau al unui poem de valoare, în marginea şi în contextul căruia este compus noul poem. Valoarea lui specială este cu atît mai evidentă cu cît cele două poeme sînt prezente împreună sub ochii cititorului. Asemănările şi diferenţele sînt resimţite cu ambele poeme în faţă. Nu mai e nevoie nici măcar să fie subliniate fragmentele preluate – citate sau marcate cu alte caractere.

        Acelaşi lucru îl poate face şi autorul care include în poemul lui fragmente din alt poem nu tot atît de cunoscut. Marcarea fragmentelor, chiar dacă vechiul poem nu este alăturat celui nou, funcţionează atît ca indicînd aluzia (la întregul poem din care au fost desprinse), cît şi ca un mod onest de a arăta că ele nu îţi aparţin. Dacă noul poem este bine făcut aluzia aduce totdeauna un plus de valoare, la semnificaţia poemului actual adăugîndu-se şi cea a poemului pe care-l citează, care intră astfel în dialog cu el.

        Dar nu asemenea poeme vizează acuza de plagiat. Asemănările găsite de acuzator nu sînt în niciun fel evidenţiate (formal) de autor. Şi impresia pe care mizează acuzatorul este că autorul le-a ascuns cu premeditare, cu o intenţie frauduloasă.      E posibil ca aceste asemănări să fie de-a dreptul frapante, deşi autorul n-a avut cunoştinţă de celălalt poem. E posibil ca autorul să ştie de celălalt poem, dar să nu considere că aceste asemănări sînt cu adevărat relevante pentru a putea fi acuzat de plagiat.

        Dacă dăm însă la o parte intenţia de fraudă şi analizăm asemănările şi valoarea celor două poeme, putem găsi un criteriu simplu pentru a salva poemele bune de o astfel de acuză. Şi anume, dacă poemul nou este mai complex, mai bogat în sugestii, mai subtil, atunci, evident, el are un plus de originalitate faţă de cel vechi. Îi seamănă prin unele lucruri, dar îl depăşeşte ca valoare prin faptul că a găsit cum, folosind cuvinte sau expresii, tema sau structura vechiului poem, să-i depăşească intenţiile şi să-l îmbunătăţească.

        De trei astfel de cazuri m-am ocupat în textele: Îmbunătăţire şi O acuză pripită şi nedreaptă. De obicei, în cazul în care astfel de asemănări sînt sesizate şi date în vileag, puţini autori vor recunoaşte că au cunoscut poemul anterior din care să se fi inspirat. Şi asta tocmai pentru că suspiciunea este prea aspru formulată. În loc să se disculpe prin faptul că în poemul lor există originalitate şi valoare, chiar mai mare decît în poemul originar, preferă să nu recunoască faptul că s-ar fi inspirat din poemul respectiv. Asta dacă au făcut-o, dar dacă n-au făcut-o şi asemănarea vine doar dintr-o experienţă (luată în sensul cel mai larg) comună? Citiţi şi: Intertextualitate şi O introducere în deja-ku.

       

O acuză pripită şi nedreaptă

one street conects

to one another

cherry blossoms

(BEST OF US 2009 POEMS

Thish Davis Dublin Ohio USA)

unfolding the map

cherry blossoms conect

Europe and Japan

(............... well known!)

PLAGIATUL LUI PONTA ESTE MULT INFERIOR!

 STOPS

Propria simţire în impact cu aceeaşi experienţă surprinsă într-un poem anterior amplifică poemul şi am putea completa astfel haiku-ul, pe care-l putem numi haiku neterminat, adăugîndu-i propria noastră experienţă. Important este să nu te sperii şi să te fereşti de experienţele împărtăşite cu alţii, ci mai degrabă să te bucuri de ele şi să le celebrezi. Oricum, haiku-ul n-ar putea fi înţeles dacă autorul şi cititorul n-ar avea experienţe care coincid în mod semnificativ. Poetul aduce în atenţia cititorului ceva pe care acesta îl ştie deja dar de care nu poate fi suficient de conştient că-l ştie, fără ca un poem bine făcut să-i reveleze preştiinţa sa.

Cele două poeme de mai jos pot fi considerate ca asemănătoare:

one street conects

to one another

cherry blossoms

o stradă se leagă

cu o alta

flori de cireş

Thish Davis

unfolding the map

cherry blossoms conect

Europe and Japan

deschizînd harta

florile de cireş leagă

Europa de Japonia

Eduard Ţară

Să vedem prin ce se aseamănă. Folosirea cuvintelor flori de cireş şi leagă este singura legătură evidentă. Este ea suficientă pentru a spune măcar că al doilea poem se inspiră din primul? Ar fi posibil. Atunci cînd scrii un poem nu te rezumi la un singur lucru ca să-l construieşti şi definitivezi. Putem presupune că, în drumul către finalizarea poemului său, Eduard Ţară a avut în minte şi primul poem, undeva la suprafaţă, conştient, sau în străfundurile inconştientului.

        Trebuie însă să remarcăm că poemul a fost declanşat cu prioritate de o anume conjunctură, a fost scris pentru primul concurs Japonia-Uniunea Europeană, pe care l-a şi cîştigat. Intenţia lui a fost deci, din capul locului, una ocazională, ocazionată  de posibila tematică a concursului: să vorbească despre legătura dintre cele două zone culturale. Şi a făcut-o prin două apropouri culturale: haiku-ul şi florile de cireş. Unul a fost, cum îi stă bine unui haiku, trecut sub tăcere, eliptic: nu mai e nevoie să evoci haiku-ul într-un haiku. Şi e mai elegant să faci apel la un substitut simbolic al lui: florile de cireş. Simbol nu numai al unui element de recuzită foarte frecvent în lirica japoneză, ci şi al unei culturi axate pe celebrarea evenimentelor pe care le prilejuieşte natura.

        Legătura Japonia-UE este deci, dincolo de toate celelalte legături practice, şi una delicată şi profundă, de inimă şi de suflet. Una care devine un liant al tuturor celorlalte.

        Ce rămîne atunci din toată asemănarea celor două poeme? Primul poem, fără a-l minimaliza în niciun fel, vorbeşte de faptul că străzile, pe care le bate un hoinar împătimit, se leagă una de alta prin faptul că florile de cireş, mireasma şi albeaţa lor îl conduc şi-l dirijează pe cel ce le colindă. Nimic altceva, nicio alegorie, niciun alt strat mai adînc al poemului.

Al doilea, dacă e să credem că are vreo legătură cu primul, îl consideră neterminat şi îi adaugă elemente noi de recuzită o hartă desfăşurată, două zone geografice şi culturale diferite şi alegoria necesară pentru a avea şi alt nivel al semnificaţiei. Îl îmbogăţeşte, îl definitivează, îl desăvîrşeşte. Iar faptul că florile de cireş pot lega ceva devine un motiv pe care şi alte poeme îl pot folosi cu succes dacă autorii lor au inspiraţie şi talent.

Să tragi pripit concluzia că e un caz de plagiat arată nu doar suficienţă ci şi o pornire meschină şi răutăcioasă. Mai ales că e declanşată de o frustrare politică legată de doctoratul lui Pinocchio.

O introducere în deja-ku

Găsiţi mai jos o rezumare a articolului prin care Michael Dylan Welch a lansat conceptul de déjà-ku.

*

Déjà-ku este o denumire lansată de Michael Dylan Welch într-un articol scris în Simply Haiku 2:4, July–August 2004. Déjà-ku (calc după déjà vu) sînt numite poemele care comportă unele relaţii cu alte poeme. În ideea că nu este vorba de un poem nemaivăzut ci de unul care a fost scris deja de altcineva.

În anumite cazuri relaţiile cu alte poeme sînt dezirabile şi anume cînd e vorba de:

·        parodii ale unor poeme,

·        omagii la adresa unor poeme şi implicit a autorului lor,

·        aluzii la alte poeme.

în altele, nu sînt de dorit:

·        plagierea (copierea deliberată, cu intenţie frauduloasă a poemului cuiva),

·        amintirea ascunsă (amintirea poemului altcuiva fără să realizezi dacă ţi l-ai amintit sau l-ai creat tu însuţi)

·        sau pur şi simplu asemănarea prea mare cu un alt poem care denotă insuficientă prospeţime şi originalitate.

       

Problema în sine este aceea a unicităţii creaţiilor şi interesează în mod special pe cei care se întreabă dacă ceea ce au scris este sau nu realizarea lor proprie sau comportă realaţii cu ceea ce s-a scris anterior. Lucrurile trebuie văzute fără crispare. Haiku-ul este un gen de poezie cu un cîmp al experienţei destul de îngust şi ne putem aştepta să ne repetăm unii pe alţii din cînd în cînd. Cum nimeni nu este proprietar unic al experienţei, este firesc să avem experienţe asemănătoare şi să folosim cuvinte asemănătoare pentru a le nota. Cîtă vreme scriem însă din toată inima despre experienţa noastră autentică, poemele vor rămîne bine intenţionate şi vor vorbi despre ceva real şi autentic din viaţa umană. Vom da astfel glas experienţei şi vom putea da din cap sau vom zîmbi recunoscînd că am scris ceva pe care deja îl experimentasem (citindu-l).

Propria simţire în impact cu aceeaşi experienţă surprinsă într-un poem anterior amplifică poemul şi vom completa astfel haiku-ul, pe care-l putem numi haiku neterminat, adăugîndu-i propria noastră experienţă. Important este să nu te sperii şi să te fereşti de experienţele împărtăşite cu alţii, ci mai degrabă să te bucuri de ele şi să le celebrezi. Oricum, haiku-ul n-ar putea fi înţeles dacă autorul şi cititorul n-ar avea experienţe care coincid în mod semnificativ. Poetul aduce în atenţia cititorului ceva pe care acesta îl ştie deja dar de care nu poate fi suficient de conştient că-l ştie, fără ca un poem bine făcut să-i reveleze preştiinţa sa.

Problema acestei suprapuneri este aceea că, dorind să publici poeme în care asemănarea este prea mare, trebuie să ştii ce şi cît rişti. Nu trebuie să te cenzurezi cînd scrii poeme, le poţi selecţiona mai tîrziu. Doar cînd ai intenţia să publici trebuie să te gîndeşti la propseţimea şi unicitatea poemelor tale. Oricum, publicarea este de competenţa editorului. El trebuie să aibă cunoaşterea a ceea ce s-a scris deja, a subiectelor şi temelor şi a modului în care au fost deja abordate. Este recomandabilă şi rentabilă o atitudine înţelegătoare şi tolerantă faţă de asemănarea poemelor, multe se situează la un nivel scăzut al originalităţii şi se elimină singure din competiţie. Singurul caz în care se impun măsuri serioase este copierea deliberată cu intenţii frauduloase – plagiatul.

În cazul poemelor dezirabile în relaţiile cu altele (parodii, omagii, aluzii), am putea fi îngrijoraţi de capacitatea cititorului de a înţelege poemul surprinzînd (şi) legătura cu celălalt poem (la care poemul nostru face trimitere). Astfel de poeme nu-şi pot atinge întregul potenţial fără ca cititorul să ştie poemul la care se face referinţă.

Parodia lui Alan Pizzarelli: Lily: / out of the water… / out of her suit îşi pierde intenţia dacă nu cunoşti poemul lui Nicholas Virgilio: lily: / out of the water… / out of itself. Parodia a înlocuit numele nufărului cu al unei persoane feminine şi pe itself (din sine însuşi) cu din costumul de baie. Diferenţa nu îmbunătăţeşte poemul, dar îl face să fie diferit şi, amintindu-ne poemul la care face aluzie, îl vedem într-o lumină amuzantă. Dacă nu ştim poemul original, parodia se pierde şi avem de a face doar cu un oarecare poem senzual. Acelaşi lucru se întîmplă şi în cazul în care e vorba de un omagiul sau o aluzie la alt poem. Fără ca poemul ţintă să apară în mintea cititorului ele îşi ratează întenţia, deşi (cu pierderile de rigoare) pot fi citite ca poeme independente.

În cazul aluziei, se face referinţă doar la o mică parte a poemului ţintă sau există o oarecare suprapunere care să evoce poemul anterior. Aluzia la poemul anterior, după modelul japonez al procedeului honkadori,  poate fi un fragment al lui însoţit de semnele citării. Poemul la care se face referinţă trebuie să fie însă suficient de cunoscut pentru ca audienţa să şi-l poată aminti. Există riscul ca între autor, cu o mai mare experienţă şi cunoaştere, şi cititor să fie o diferenţă de cunoaştere a literaturii anterioare, caz în care aluzia nu poate fi percepută de cititor şi, referinţa fiind prea obscură, poemul devine unul elitist. Plăcerea adevărată a poemelor aluzive este observarea asemănării şi intrarea în jocul pe care îl propune autorul, ştiind că există ceva dincolo de poemul prezent. Aceasta aduce un strat nou de gratificaţie intelectuală şi emoţională cititorului.

Plagiatul este evident cînd poemele nu mai seamănă, ci sînt identice. Ce spune autorul în apărare lui nu mai contează, textul singur trădează intenţia de a înşela.

Mai problematice şi mai obscure, situate într-o incertă zonă gri, sînt amintirea ascunsă (cryptomnesia) şi asemănarea clişeistică (scrierea de poeme după şabloane care le anulează prospeţimea şi noutatea). Amintirea ascunsă înseamnă că poemul a fost deja scris de altcineva şi o altă persoană îl iscăleşte, fără să-şi dea seama de eroare, considerîndu-l propriul său poem. Este un plagiat involuntar, în necunoştinţă de cauză. Dar rămîne un plagiat. Cu care însă nu trebuie să fim prea aspri. Ar fi de dorit ca un cititor să semnaleze doar poemul (şi autorul) anterior în aceeaşi revistă unde a fost publicat poemul în cauză fără să insiste în continuare (lăsînd-o moartă). Autorul în culpă ar fi de dorit să-şi ceară scuze în particular sau public pentru acest accident. Asemenea lucruri se întîmplă şi poeţilor foarte buni indiferent că poemele lor sînt copiate de alţii sau ei copiază fără să vrea poemele altora.

      Cea mai dificilă dintre probleme rămîne asemănarea clişeistică sau insuficienta originalitate. Poemul nu este o aluzie sau o parodie ratată a cărui referinţă nu e cunoscută de auditoriu. Nu e nici un plagiat deliberat sau accidental. Dar poate uza de cuvinte prea asemănătore cu alt poem, chiar dacă e scris independent şi nu sub influenţa unei amintiri ascunse despre o aceeaşi experienţă. A decide ce înseamnă prea asemănător este o chestiune subiectiv, deşi asta nu rezolvă problema. Primul motiv ari că mulţi dintre noi avem aceleaşi experienţe şi nu putem fi blamaţi pentru că scriem despre ele atunci cînd ele sînt vibrante, profunde, izbitoare sau de-a dreptul unice. Al doilea motiv este acela că nu privim sau nu scriem cu cuvinte pline de prospeţime. Dar cum se poate decide ce este proaspăt sau original? Marginile sînt prea estompate, totuşi conceptul este într-un mod încurajator încă valid şi autorii ar face bine să citească pe cît se poate pentru a şti ce s-a mai scris pe această temă. Desigur, în ambele cazuri cunoaşterea literaturii este cel mai preţios ajutor pentru a te proteja contra lipsei de originalitate. Din fericire, dacă scrii onest despre experienţa ta, poţi fi în mod rezonabil aproape sigur că n-ai să cazi pradă problemelor create de déjà-ku-ul rău. Şi asta pentru că vocea haiku-ului sezonal este de-o unicitate specifică şi suficient de neobişnuită încît să nu vezi sau descrii lucrurile într-un mod cu desăvîrşire asemănător cu al altui autor. În plus, bunele intenţii contează foarte mult, deşi, cu siguranţă, au şi ele limita lor.

        Trebuie specificat că termenul déjà-ku n-ar trebui considerat peiorativ. Faptul că sub acelaşi termen sînt cuprinse plagiatul, parodia, aluzia şi poemele unice exprimînd aceeaşi experienţă nu le molipseşte pe ultimele de meteahna primului. Déjà-ku nu spune altceva decît déjà vu: un poem ne aduce în minte parţial sau în întregime un altul.

 Michael Dylan Welch:

https://sites.google.com/site/graceguts/essays/introduction-to-deja-ku