L-am prins

L-am prins

        Cred că titlul de mai sus surprinde atitudinea celui ce se grăbeşte să acuze pe cineva de plagiat. Se grăbeşte pentru că i se pare legitim să taxeze cu severitate orice asemănare între două poeme ca pe o infracţiune ce trebuie sancţionată imediat. Graba ţine, într-o proporţie poate mai mare decît relevanţa asemănărilor, de faptul că denunţătorul este montat. Adică aţîţat, dornic să-l arate cu degetul pe autor şi să-l ia de guler. Mai ales dacă autorul îi e superior şi îl invidiază sau dacă poemul lui a cîştigat vreun premiu şi e apreciat, vezi bine, pe nedrept.

        Plagiatul este reproducere identică sau copiere a originalului. Faptul, deşi se poate întîmpla şi fără intenţie, este evident pentru oricine este de bună credinţă. Inclusiv pentru făptuitor, chiar dacă a făcut-o fără să vrea. Identitatea nu mai poate fi infirmată. Circumstanţele favorabile, ca neştiinţa şi lipsa de intenţie, nu mai funcţionează. Nu vorbesc însă de vreo sancţionare a faptului ci de simpla şi irefutabila lui diagnosticare. Cel care a scris un poem identic cu un altul mai vechi, chiar dacă l-a scris independent şi în necunoştinţă de cauză, trebuie să recunoască fără drept de apel întîietatea celuilalt. Dar asta în caz de identitate cvasiperfectă. Dacă dăm la o parte acuza de furt, rămîne totuşi valabilă lipsa totală de originalitate, din moment ce noul poemul nu aduce nimic în plus faţă de cel vechi.

        Cel mai adesea însă acuzele de plagiat se fac pentru asemănări care sînt departe de vreo reproducere identică. Avînd în vedere  situaţia specială a haiku-ului – scurtimea lui, genul aparte al experienţei, recuzita relativ limitată, notaţia lipsită de ornamente stilistice şi foarte apropiată de expresia albă a procesului verbal, existenţa procedeului legitim de compunere prin variaţie aluzivă numit honkadori – cred că etichetarea drept plagiat a unui poem asemănător trebuie să fie abandonată în favoarea unei atitudini mai flexibile şi a unei analize mai relaxate şi mai înţelegătoare a celor două poeme în cauză.

        Honkadori este şi un omagiu al poemului unui maestru sau al unui poem de valoare, în marginea şi în contextul căruia este compus noul poem. Valoarea lui specială este cu atît mai evidentă cu cît cele două poeme sînt prezente împreună sub ochii cititorului. Asemănările şi diferenţele sînt resimţite cu ambele poeme în faţă. Nu mai e nevoie nici măcar să fie subliniate fragmentele preluate – citate sau marcate cu alte caractere.

        Acelaşi lucru îl poate face şi autorul care include în poemul lui fragmente din alt poem nu tot atît de cunoscut. Marcarea fragmentelor, chiar dacă vechiul poem nu este alăturat celui nou, funcţionează atît ca indicînd aluzia (la întregul poem din care au fost desprinse), cît şi ca un mod onest de a arăta că ele nu îţi aparţin. Dacă noul poem este bine făcut aluzia aduce totdeauna un plus de valoare, la semnificaţia poemului actual adăugîndu-se şi cea a poemului pe care-l citează, care intră astfel în dialog cu el.

        Dar nu asemenea poeme vizează acuza de plagiat. Asemănările găsite de acuzator nu sînt în niciun fel evidenţiate (formal) de autor. Şi impresia pe care mizează acuzatorul este că autorul le-a ascuns cu premeditare, cu o intenţie frauduloasă.      E posibil ca aceste asemănări să fie de-a dreptul frapante, deşi autorul n-a avut cunoştinţă de celălalt poem. E posibil ca autorul să ştie de celălalt poem, dar să nu considere că aceste asemănări sînt cu adevărat relevante pentru a putea fi acuzat de plagiat.

        Dacă dăm însă la o parte intenţia de fraudă şi analizăm asemănările şi valoarea celor două poeme, putem găsi un criteriu simplu pentru a salva poemele bune de o astfel de acuză. Şi anume, dacă poemul nou este mai complex, mai bogat în sugestii, mai subtil, atunci, evident, el are un plus de originalitate faţă de cel vechi. Îi seamănă prin unele lucruri, dar îl depăşeşte ca valoare prin faptul că a găsit cum, folosind cuvinte sau expresii, tema sau structura vechiului poem, să-i depăşească intenţiile şi să-l îmbunătăţească.

        De trei astfel de cazuri m-am ocupat în textele: Îmbunătăţire şi O acuză pripită şi nedreaptă. De obicei, în cazul în care astfel de asemănări sînt sesizate şi date în vileag, puţini autori vor recunoaşte că au cunoscut poemul anterior din care să se fi inspirat. Şi asta tocmai pentru că suspiciunea este prea aspru formulată. În loc să se disculpe prin faptul că în poemul lor există originalitate şi valoare, chiar mai mare decît în poemul originar, preferă să nu recunoască faptul că s-ar fi inspirat din poemul respectiv. Asta dacă au făcut-o, dar dacă n-au făcut-o şi asemănarea vine doar dintr-o experienţă (luată în sensul cel mai larg) comună? Citiţi şi: Intertextualitate şi O introducere în deja-ku.

       

O acuză pripită şi nedreaptă

one street conects

to one another

cherry blossoms

(BEST OF US 2009 POEMS

Thish Davis Dublin Ohio USA)

unfolding the map

cherry blossoms conect

Europe and Japan

(............... well known!)

PLAGIATUL LUI PONTA ESTE MULT INFERIOR!

 STOPS

Propria simţire în impact cu aceeaşi experienţă surprinsă într-un poem anterior amplifică poemul şi am putea completa astfel haiku-ul, pe care-l putem numi haiku neterminat, adăugîndu-i propria noastră experienţă. Important este să nu te sperii şi să te fereşti de experienţele împărtăşite cu alţii, ci mai degrabă să te bucuri de ele şi să le celebrezi. Oricum, haiku-ul n-ar putea fi înţeles dacă autorul şi cititorul n-ar avea experienţe care coincid în mod semnificativ. Poetul aduce în atenţia cititorului ceva pe care acesta îl ştie deja dar de care nu poate fi suficient de conştient că-l ştie, fără ca un poem bine făcut să-i reveleze preştiinţa sa.

Cele două poeme de mai jos pot fi considerate ca asemănătoare:

one street conects

to one another

cherry blossoms

o stradă se leagă

cu o alta

flori de cireş

Thish Davis

unfolding the map

cherry blossoms conect

Europe and Japan

deschizînd harta

florile de cireş leagă

Europa de Japonia

Eduard Ţară

Să vedem prin ce se aseamănă. Folosirea cuvintelor flori de cireş şi leagă este singura legătură evidentă. Este ea suficientă pentru a spune măcar că al doilea poem se inspiră din primul? Ar fi posibil. Atunci cînd scrii un poem nu te rezumi la un singur lucru ca să-l construieşti şi definitivezi. Putem presupune că, în drumul către finalizarea poemului său, Eduard Ţară a avut în minte şi primul poem, undeva la suprafaţă, conştient, sau în străfundurile inconştientului.

        Trebuie însă să remarcăm că poemul a fost declanşat cu prioritate de o anume conjunctură, a fost scris pentru primul concurs Japonia-Uniunea Europeană, pe care l-a şi cîştigat. Intenţia lui a fost deci, din capul locului, una ocazională, ocazionată  de posibila tematică a concursului: să vorbească despre legătura dintre cele două zone culturale. Şi a făcut-o prin două apropouri culturale: haiku-ul şi florile de cireş. Unul a fost, cum îi stă bine unui haiku, trecut sub tăcere, eliptic: nu mai e nevoie să evoci haiku-ul într-un haiku. Şi e mai elegant să faci apel la un substitut simbolic al lui: florile de cireş. Simbol nu numai al unui element de recuzită foarte frecvent în lirica japoneză, ci şi al unei culturi axate pe celebrarea evenimentelor pe care le prilejuieşte natura.

        Legătura Japonia-UE este deci, dincolo de toate celelalte legături practice, şi una delicată şi profundă, de inimă şi de suflet. Una care devine un liant al tuturor celorlalte.

        Ce rămîne atunci din toată asemănarea celor două poeme? Primul poem, fără a-l minimaliza în niciun fel, vorbeşte de faptul că străzile, pe care le bate un hoinar împătimit, se leagă una de alta prin faptul că florile de cireş, mireasma şi albeaţa lor îl conduc şi-l dirijează pe cel ce le colindă. Nimic altceva, nicio alegorie, niciun alt strat mai adînc al poemului.

Al doilea, dacă e să credem că are vreo legătură cu primul, îl consideră neterminat şi îi adaugă elemente noi de recuzită o hartă desfăşurată, două zone geografice şi culturale diferite şi alegoria necesară pentru a avea şi alt nivel al semnificaţiei. Îl îmbogăţeşte, îl definitivează, îl desăvîrşeşte. Iar faptul că florile de cireş pot lega ceva devine un motiv pe care şi alte poeme îl pot folosi cu succes dacă autorii lor au inspiraţie şi talent.

Să tragi pripit concluzia că e un caz de plagiat arată nu doar suficienţă ci şi o pornire meschină şi răutăcioasă. Mai ales că e declanşată de o frustrare politică legată de doctoratul lui Pinocchio.

O introducere în deja-ku

Găsiţi mai jos o rezumare a articolului prin care Michael Dylan Welch a lansat conceptul de déjà-ku.

*

Déjà-ku este o denumire lansată de Michael Dylan Welch într-un articol scris în Simply Haiku 2:4, July–August 2004. Déjà-ku (calc după déjà vu) sînt numite poemele care comportă unele relaţii cu alte poeme. În ideea că nu este vorba de un poem nemaivăzut ci de unul care a fost scris deja de altcineva.

În anumite cazuri relaţiile cu alte poeme sînt dezirabile şi anume cînd e vorba de:

·        parodii ale unor poeme,

·        omagii la adresa unor poeme şi implicit a autorului lor,

·        aluzii la alte poeme.

în altele, nu sînt de dorit:

·        plagierea (copierea deliberată, cu intenţie frauduloasă a poemului cuiva),

·        amintirea ascunsă (amintirea poemului altcuiva fără să realizezi dacă ţi l-ai amintit sau l-ai creat tu însuţi)

·        sau pur şi simplu asemănarea prea mare cu un alt poem care denotă insuficientă prospeţime şi originalitate.

       

Problema în sine este aceea a unicităţii creaţiilor şi interesează în mod special pe cei care se întreabă dacă ceea ce au scris este sau nu realizarea lor proprie sau comportă realaţii cu ceea ce s-a scris anterior. Lucrurile trebuie văzute fără crispare. Haiku-ul este un gen de poezie cu un cîmp al experienţei destul de îngust şi ne putem aştepta să ne repetăm unii pe alţii din cînd în cînd. Cum nimeni nu este proprietar unic al experienţei, este firesc să avem experienţe asemănătoare şi să folosim cuvinte asemănătoare pentru a le nota. Cîtă vreme scriem însă din toată inima despre experienţa noastră autentică, poemele vor rămîne bine intenţionate şi vor vorbi despre ceva real şi autentic din viaţa umană. Vom da astfel glas experienţei şi vom putea da din cap sau vom zîmbi recunoscînd că am scris ceva pe care deja îl experimentasem (citindu-l).

Propria simţire în impact cu aceeaşi experienţă surprinsă într-un poem anterior amplifică poemul şi vom completa astfel haiku-ul, pe care-l putem numi haiku neterminat, adăugîndu-i propria noastră experienţă. Important este să nu te sperii şi să te fereşti de experienţele împărtăşite cu alţii, ci mai degrabă să te bucuri de ele şi să le celebrezi. Oricum, haiku-ul n-ar putea fi înţeles dacă autorul şi cititorul n-ar avea experienţe care coincid în mod semnificativ. Poetul aduce în atenţia cititorului ceva pe care acesta îl ştie deja dar de care nu poate fi suficient de conştient că-l ştie, fără ca un poem bine făcut să-i reveleze preştiinţa sa.

Problema acestei suprapuneri este aceea că, dorind să publici poeme în care asemănarea este prea mare, trebuie să ştii ce şi cît rişti. Nu trebuie să te cenzurezi cînd scrii poeme, le poţi selecţiona mai tîrziu. Doar cînd ai intenţia să publici trebuie să te gîndeşti la propseţimea şi unicitatea poemelor tale. Oricum, publicarea este de competenţa editorului. El trebuie să aibă cunoaşterea a ceea ce s-a scris deja, a subiectelor şi temelor şi a modului în care au fost deja abordate. Este recomandabilă şi rentabilă o atitudine înţelegătoare şi tolerantă faţă de asemănarea poemelor, multe se situează la un nivel scăzut al originalităţii şi se elimină singure din competiţie. Singurul caz în care se impun măsuri serioase este copierea deliberată cu intenţii frauduloase – plagiatul.

În cazul poemelor dezirabile în relaţiile cu altele (parodii, omagii, aluzii), am putea fi îngrijoraţi de capacitatea cititorului de a înţelege poemul surprinzînd (şi) legătura cu celălalt poem (la care poemul nostru face trimitere). Astfel de poeme nu-şi pot atinge întregul potenţial fără ca cititorul să ştie poemul la care se face referinţă.

Parodia lui Alan Pizzarelli: Lily: / out of the water… / out of her suit îşi pierde intenţia dacă nu cunoşti poemul lui Nicholas Virgilio: lily: / out of the water… / out of itself. Parodia a înlocuit numele nufărului cu al unei persoane feminine şi pe itself (din sine însuşi) cu din costumul de baie. Diferenţa nu îmbunătăţeşte poemul, dar îl face să fie diferit şi, amintindu-ne poemul la care face aluzie, îl vedem într-o lumină amuzantă. Dacă nu ştim poemul original, parodia se pierde şi avem de a face doar cu un oarecare poem senzual. Acelaşi lucru se întîmplă şi în cazul în care e vorba de un omagiul sau o aluzie la alt poem. Fără ca poemul ţintă să apară în mintea cititorului ele îşi ratează întenţia, deşi (cu pierderile de rigoare) pot fi citite ca poeme independente.

În cazul aluziei, se face referinţă doar la o mică parte a poemului ţintă sau există o oarecare suprapunere care să evoce poemul anterior. Aluzia la poemul anterior, după modelul japonez al procedeului honkadori,  poate fi un fragment al lui însoţit de semnele citării. Poemul la care se face referinţă trebuie să fie însă suficient de cunoscut pentru ca audienţa să şi-l poată aminti. Există riscul ca între autor, cu o mai mare experienţă şi cunoaştere, şi cititor să fie o diferenţă de cunoaştere a literaturii anterioare, caz în care aluzia nu poate fi percepută de cititor şi, referinţa fiind prea obscură, poemul devine unul elitist. Plăcerea adevărată a poemelor aluzive este observarea asemănării şi intrarea în jocul pe care îl propune autorul, ştiind că există ceva dincolo de poemul prezent. Aceasta aduce un strat nou de gratificaţie intelectuală şi emoţională cititorului.

Plagiatul este evident cînd poemele nu mai seamănă, ci sînt identice. Ce spune autorul în apărare lui nu mai contează, textul singur trădează intenţia de a înşela.

Mai problematice şi mai obscure, situate într-o incertă zonă gri, sînt amintirea ascunsă (cryptomnesia) şi asemănarea clişeistică (scrierea de poeme după şabloane care le anulează prospeţimea şi noutatea). Amintirea ascunsă înseamnă că poemul a fost deja scris de altcineva şi o altă persoană îl iscăleşte, fără să-şi dea seama de eroare, considerîndu-l propriul său poem. Este un plagiat involuntar, în necunoştinţă de cauză. Dar rămîne un plagiat. Cu care însă nu trebuie să fim prea aspri. Ar fi de dorit ca un cititor să semnaleze doar poemul (şi autorul) anterior în aceeaşi revistă unde a fost publicat poemul în cauză fără să insiste în continuare (lăsînd-o moartă). Autorul în culpă ar fi de dorit să-şi ceară scuze în particular sau public pentru acest accident. Asemenea lucruri se întîmplă şi poeţilor foarte buni indiferent că poemele lor sînt copiate de alţii sau ei copiază fără să vrea poemele altora.

      Cea mai dificilă dintre probleme rămîne asemănarea clişeistică sau insuficienta originalitate. Poemul nu este o aluzie sau o parodie ratată a cărui referinţă nu e cunoscută de auditoriu. Nu e nici un plagiat deliberat sau accidental. Dar poate uza de cuvinte prea asemănătore cu alt poem, chiar dacă e scris independent şi nu sub influenţa unei amintiri ascunse despre o aceeaşi experienţă. A decide ce înseamnă prea asemănător este o chestiune subiectiv, deşi asta nu rezolvă problema. Primul motiv ari că mulţi dintre noi avem aceleaşi experienţe şi nu putem fi blamaţi pentru că scriem despre ele atunci cînd ele sînt vibrante, profunde, izbitoare sau de-a dreptul unice. Al doilea motiv este acela că nu privim sau nu scriem cu cuvinte pline de prospeţime. Dar cum se poate decide ce este proaspăt sau original? Marginile sînt prea estompate, totuşi conceptul este într-un mod încurajator încă valid şi autorii ar face bine să citească pe cît se poate pentru a şti ce s-a mai scris pe această temă. Desigur, în ambele cazuri cunoaşterea literaturii este cel mai preţios ajutor pentru a te proteja contra lipsei de originalitate. Din fericire, dacă scrii onest despre experienţa ta, poţi fi în mod rezonabil aproape sigur că n-ai să cazi pradă problemelor create de déjà-ku-ul rău. Şi asta pentru că vocea haiku-ului sezonal este de-o unicitate specifică şi suficient de neobişnuită încît să nu vezi sau descrii lucrurile într-un mod cu desăvîrşire asemănător cu al altui autor. În plus, bunele intenţii contează foarte mult, deşi, cu siguranţă, au şi ele limita lor.

        Trebuie specificat că termenul déjà-ku n-ar trebui considerat peiorativ. Faptul că sub acelaşi termen sînt cuprinse plagiatul, parodia, aluzia şi poemele unice exprimînd aceeaşi experienţă nu le molipseşte pe ultimele de meteahna primului. Déjà-ku nu spune altceva decît déjà vu: un poem ne aduce în minte parţial sau în întregime un altul.

 Michael Dylan Welch:

https://sites.google.com/site/graceguts/essays/introduction-to-deja-ku

Revenind asupra lui déjà-ku

Revenind asupra lui déjà-ku

        Pe blogul ei, Haiku-doodle, Margaret Dornaus se consideră, cu modestă autoironie, doar un haiku-doodler, un mîzgălici de haiku.

        Chiar de la început, compunînd şi trimiţînd poeme haiku la reviste şi concursuri, a sesizat că unele dintre poemele sale manifestau asemănări de conţinut, expresie şi/sau cuvinte cu altele pe care le citise sau scrisese anterior. Lucru care o îngrijora nu atît pentru că se simţea vulnerabilă cu privire la lipsa de originalitate pe care o puteau percepe alţii, cît pentru că (încă) suferea de iluzia că indubitabil ceea ce crea era unic  şi izvora din mintea ei unică şi originală.

        Dar, contactînd pe cineva mai vechi în branşă, a primit sfaturi profunde şi înţelepte, care au făcut-o să înţeleagă că asemănările – intenţionate sau nu – e firesc să se întîmple cînd scrii poeme atît de scurte cu o recuzită şi o structură aproape manieristă. La aceasta adăugîndu-se faptul că orice creator este influenţat, atît conştient cît şi subconştient, de tot ce citeşte şi studiază, dar şi de mentalitatea care impregnează lumea din jur şi pe noi ca făcînd parte din ea.

        Această înţelegere a faptelor a făcut-o să accepte că obsesia originalităţii trebuie temperată şi nu a mai fost marcată de teama că, scriind, poate repeta, vrînd-nevrînd, cee ce a scris deja altcineva. I-a devenit clar că, scriind haiku, face parte din comunitatea celor care împărtăşesc vise, nelinişti, puncte de vedere şi, evident, un vocabular comun. A început să se simtă mai puţin centrată pe sine şi mai mult ca făcînd parte din ceva universal.

        Este întristată că poemul ei, cîştigător al concursului Shiki Monthly Kukai a fost răstălmăcit (considerat a fi un poem în context pentru asemănarea lui cu al Robertei Beary) şi povesteşte care a fost istoria scrierii lui. Origami rose a fost un trandafir real făcut de un elev al său ca dar pentru mireasa lui şi adus în faţă unui grup care avea ca temă prezentarea Japoniei. Cei din grup au fost realmente vrăjiţi de grija cu care elevul a mers de la masă la masă şi de la persoană la persoană ţinînd şi ocrotind pe palme cu delicateţe trandafirul de hîrtie.

        Cînd a fost anunţat subiectul pentru concurs, a ştiut că va scrie despre trandafirul origami al elevului său, care simboliza pentru ea fragilitatea dragostei şi energia explozivă a pasiunii tinereţii. Fusese, de asemenea, hipnotizată (şi un pic nostalgică) de delicateţea degetelor elevului în timpul expunerii şi asta este ceea ce a vrut să comunice.

        Indiferent dacă poemul a avut sau nu succes, susţine că l-a scris independent şi pornind de la experienţa sa personală. Totuşi el a părut în mod frapant unora (incluzîndu-se şi pe sine)  un familiar post factum, o repetare a unui haiku mai vechi (pe care ea nu-l cunoştea), fap pe care l-a luat doar ca o validare a realităţii că toată experienţa umană este una împărtăşită de noi toţi. Lucru, la urma urmei, de-a dreptul reconfortant.

http://haikudoodle.wordpress.com/2012/05/28/revisiting-deja-ku/